Şase versete pentru şase zile

de Al-Baidaq

Conţinutul epistolar paulin caută să apropie un orizont nefamiliar împotriva dansului fantasmelor ce cheamă, una după alta, plăcere şi neplăcere a receptorilor senzitivi curent uzaţi. Mesajul intenţionează a se prezenta unei categorii aparte de oameni, deşi adresarea nu respinge, din start, pe nimeni. Trebuie aburcat pe îndoiala de care nu sunt mulţi în stare, o îndepărtare a absolutizării  receptorilor ce intră în gama amintită - având în fruntea lor ochiul (Romani 8 : 24-25) -, toţi supuşi, în fond, aceleiaşi vaste posibilităţi de înşelare precum corporalul. Voi căuta, deci, să mă mişc predominant în limita (aparentă a) unor versete din al optulea capitol al epistolei adresate creştinilor din vechea Romă: 19-25. Trimit la ele spre edificarea unui pilon meditativ cu privire la filosofia paulină a naturii.  

Mulţi creştini ar considera că, în cadrul religiei (şi al confesiunii) lor, ceea ce este atribuit în general ecologiei trebuie să ocupe un loc important, dar specificat într-un anume grad ''neameninţător''. Nu cred însă că avem aici de-a face cu o problemă de grad. Problema este calitativă, o problemă de mod. Cea rostuita să ţină dreapta raportare a omului la creaţie este modalitatea raportării, nicicum un cântar sau o riglă, ori un şubler. O modalitate onestă, acţionând în lume, spaţiu în care degenerarea este obligatorie, fie şi ca precedent al regenerării împlinitoare, are, însă, nevoie să implice o poziţionare aparte prin faptul că identifică moduri nepotrivite, fără a discredita alternativa doar pe simplul motiv al constituţiei alternative. O metodă ce caută eficienţă ar trebui, în primul rând, să urmărească propria perfecţionare; ea poate accepta că există alterităţi asupra căreia nu este în măsură să îşi dea oricând cu părerea. Necesitatea de a lua poziţie faţă de erori şi de deconspirabilele pseudo-alternative nu îi poate fi tăgăduită. Printre acestea aş spune că se numără atât abuzarea creaţiei divine, sau simpla nepăsare faţă de ea, precum şi acea ecologie ce nu-şi precupeţeşte injuriile la adresa omului, pe care îl vede drept un virus al planetei, o greşeală a naturii, natură ce (culmea!) apare socotită, în rest, ca fiind... perfectă (în această ipostază, oare cum a putut... greşi astfel?). Tot aici voi mai include o ecologie egotic-interesată de o cheltuire mai pragmatică a cantităţilor de resurse naturale - fără să fie defel preocupată de scopul pentru care acestea sunt utilizate, de direcţia transformării lor -, dar şi pe aceea care vrea să suprime fuzionant orice fel de nuanţări şi de spaţieri în cadrul lumii, de tip flower-power tantra.

Citeste in continuare!

Antagonisme, Dislocări, Sinteze - Turcii între Imperiu şi identitate naţională

de Ion Josan

Imperiul Otoman a fost unul dintre actorii politici şi militari cei mai redutabili din istoria omenirii. Puterea sa militară i-a deschis drumul spre alcătuirea unei statalităţi mamut, ce avea să înglobeze în perioada sa de apogeu teritorii vaste pe trei continente (Europa, Asia şi Africa). Întinderea considerabilă şi apoi cucerirea Constantinopulului i-au adus beneficii economice şi strategice importante prin controlul marilor rute şi căi comerciale. Imperiul Otoman şi-a clădit şi întreţinut astfel prestigiul de mare putere a Lumii, un actor important pe plan militar şi economic, unul dintre cele mai longevive Imperii din istoria omenirii. 

În acelaşi timp, controlarea unor teritorii atât de vaste ce înglobau culturi şi religii diverse, a expus puterea Înaltei Porţi unei continue necesităţi de adaptare în raport cu provocările politico sociale ce se năşteau din interacţiunile sale. Astfel, deşi un stat întemeiat şi construit pe tradiţia Islamică, Imperiul Otoman a trebuit să-şi adapteze mecanismele şi să găsească o formulă menită să ţină unite sub umbrela sa toate culturile şi comunităţile înglobate.

Am putea puncta, că încă de la început, natura Imperiului Otoman concentra în sine două dimensiune contradictorii. Practic, Imperiul Otoman se naşte din moştenirea Imperiului Selgiucid şi din cea a Bizanţului cucerit de către cei dintâi. Asistăm astfel, la o sinteză dintre cucerit şi cuceritor, dintre puterea militară şi cea diplomatică, la un dialog (forţat ce-i drept) dintre Islam şi Creştinătatea de rit oriental din care se vor construi cadrele convieţuirii în noul Imperiu. Noua formulă statală are aşadar la bază un compromis născut din necesitate, din necesitatea întăririi propriei coerenţe interioare pe de-o parte şi din necesitatea păstrarii propriilor cutume şi identităşi religioase pe de altă parte[1]. Imperiul aduce pe creştini şi musulmani sub acelaşi stat care deşi se dorea un campion al Islamului îşi aroga şi calitatea de protector al comunităţii creştin ortodoxe a fostului Imperiu Bizantin.Pentru a preântâmpina disensiunile ce s-ar putea naşte din aceste convieţuiri şi din raporturile diferitelor comunităţi cu Înalta Posrtă, s-a ajuns la formula “Millet-ului”, adică o împărţire juridică a supuşilor Imperiului în funcţie de comunitatea religioasă căreia îi aparţineau. Millet-ul se bucura de o autonomie sporită fiind o entitate juridică şi politică de sine stătătoare responsabilă de problemele de statut personal şi familiale. Milletul era o interfaţă între Înalta Poartă şi diferitele comunităţi ale Imperiului care se puteau astfel administra în virtutea propriilor cutume şi tradiţii[2].

Citeste in continuare!

O altă interpretare a simbolurilor comunismului

 de Al-Baidaq

Este 1923, Lenin se apropie de moarte, dar a apucat să-i vadă pe comunişti sărbătorind triumfători. Drapelul ce ne înfăţisează Serp i molot poate fi adoptat, pregătindu-se să devină celebru şi să amplifice zgomotosul clocot al bolşevismului. Acum, pare totuşi straniu să oferi o altă interpretare simbolurilor de pe drapelul sovietic, în afara celei extrem de evidente: chemarea ţărănimii alături de proletariat, împotriva claselor superioare. Dar să încercăm un alt punct de vedere, care nu îl anulează pe primul, ci îl completează, favorizând o explicaţie mult mai profundă a fenomenului comunist şi a consecinţelor sale, trimiţând raze până în straturi mai adânci ale memoriei umanităţii, în acele ţinuturi mentale în care i s-au copt vise şi i-au îmbobocit furtuni.  

Mai întâi, ciocanul. Cine era în stare să îl răsucească deasupra capului cu invidiată usurinţă, dând uimitoare lovituri adversarilor? Da, pare straniu să fie el, mai ales plasat într-un context ca cel din Rusia de după 1917, dar acesta este Thor cel voios, cel arţăgos şi nu în ultimul rând, cel rapid ca fulgerul. Cât despre seceră, ea este altă armă zeiască, dar îi aparţine lui Cronos, zeul care şi-a castrat părintele, pe Uranus. Acum, unii care sunt mai fii ai timpurilor acestea, se grăbesc să strige: până aici! Ce le pot zice decât să aibă răbdare, căci nu acestea alcătuiesc tot ce am să rostesc? Ciocanul lui Thor, zeu eminamente războinic, kşatriya ideal cu domiciliul printre norii de vijelie, este chiar fulgerul, care la rândul său, simbolizează viteza care face lovitura să fie năpraznică. Este cunoscut, comunismul necesita o mare rapiditate pentru concepte ambiţioase ca exportul de revoluţie şi revoluţia continuă, dar când mă gândesc la viaţa grăbită (care tot se mai grăbeşte) din societăţile familiare nouă şi din care, la suprafaţă comunismul absentează, trag concluzia că ne plecăm tot unui Thor înrăit, căci aproape permanent este observabilă o (in)umană goană văduvită de contemplaţie, numită pretenţios acţiune. Dar ştim bine, în cazul în care ”nu se conectează la un principiu care este dincolo de domeniul contingent, ea nu este decât pură iluzie.” (René Guénon – ”Criza lumii moderne”)

Citeste in continuare!

Recenzie: Comitetul invizibil - Insurecţia care va veni

 de Radu Iliescu

Motto: “Nu economia este în criză, economia este însăşi criza. Nu locurile de muncă lipsesc, munca însăşi este în plus.” (Comitetul invizibil)

“Noile soluţii seamănă cu vechile probleme.” (acelaşi)

“Nicio ordine socială nu poate fi fondată durabil pe principiul că nimic nu este adevărat.” (tot acelaşi) 

Am terminat lectura acestei cărţi-manifest cu senzaţia că ezit între două diagnostice: lucrare sociologică sau manual de terorism. Pe deplin însă, n-ar fi nici una, fără să fie nici cealaltă. În ciuda unor resurse intelectuale şi stilistice impresionante, care până la urmă constituie toată miza lecturii, lipseşte detaşarea echilibrată a omului de ştiinţă. Cel/cei care se ascund/e în spatele semnăturii Comitetul invizibil nu se mulţumeşte doar să constate, să evalueze şi să emite prognosticuri pentru viitorul imediat. Acest Comitet, oricine va fi fiind în spatele său, propune soluţii, are planuri. 

Însă nu vom sucomba prosteşte tentaţiei de a afirma că am ţinut în mână, preţ de câteva ceasuri, un manual de terorism. Dincolo de pălăvrăgeala obositoare şi sterilă a oamenilor politici, amplificată mecanic de flaşnetele propagandistice ale jurnaliştilor servili, nu avem ştiinţă de vreo definiţie neechivocă a terorismului. Nici observaţia făcută cândva de Noam Chomsky (Somebody’s terrorist is another person’s freedom fighter) nu aduce toată lumina de care e nevoie. Ce este libertatea? Şi cât de mult se poate lupta pentru ea. Jean-Paul Sartre, cu a sa afirmaţie conform căreia cea mai mare libertate pentru intelectualii francezi a fost în timpul ocupaţiei naziste, întregeşte nemilos paradoxul. 

Şi totuşi, această carte nemiloasă, necruţătoare, care răvăşeşte locuri comune şi spune “adevărurile necesare, cele a căror refulare universală umple spitalele psihiatrice şi privirile de tristeţe“, nu a fost asumată prin semnătură lizibilă. Dacă ar fi rămas la nivelul pur constatativ, cu toată fronda din rândurile sale, un Jean Baudrillard, un Edgar Morin, un Pierre Bourdieu ar fi putut-o distila, semna, asuma. Numai că rolul acestor somităţi, de la care nu ar şti să abdice, este să-şi consume luciditatea dincolo de zidurile universităţilor, ca nişte şoricei care pedalează agonic în cuşti meschine. L’insurrection qui vient respiră un nepermis, dar tonic, aer de răzvrătire. 

Citeste in continuare!

Odiseea spiritului

 de Mircea Diaconu

2001: A Space Odyssey (1968) r. Stanley Kubrick

De-a lungul timpului s-a impus o anumită interpretare în care filmul lui Kubrick este înţeles ca un discurs care interoghează în termeni filosofici asupra eficienţei şi sensului cuceririlor tehnologice pentru om. Din această perspectivă hermeneutică filmul se încheie dubitativ. Civilizaţia materială la apogeul ei nu ar însemna neapărat o victorie pentru spiritul uman. Personal îmi permit să mă depărtez de această perspectivă hermeneutică şi să abordez filmul dintr-un alt unghi.

Prima scenă exprimă liniştea de la început, pământuri pustii şi sterpe se văd până la orizont. Întreaga realitate este virgină, neîncepută, este un haos informal, indeterminat. Maimuţele, reprezentând omul ca virtualitate pură, locuiesc acest spaţiu şi îşi duc traiul liniştit. Se aud primele sunete iar un leopard prinde o maimuţă, scenă ce revelează faptul că maimuţele sunt nişte tropisme, adică realităţi ce sunt doar efecte ale factorilor exteriori, fără a avea voinţă şi conştiinţă pentru a influenţa acest exterior. Spiritul în inconştienţa lui totală era condiţionat de hazardul lumii haotice în care trăia. Leopardul reprezintă una din forţele infernale ale acestui haos primordial. Maimuţele stau într-o peşteră împinse una într-alta, trăind din inerţia propriei lor existenţe într-o inconştienţă totală.

Trezindu-se la un moment dat, maimuţele văd un monolit negru despre a cărui origine nu poate presupune nimic nici chiar telespectatorul. Se aude o muzică stranie de veneraţie teologică, şi un sentiment de uimire absolută şi de spaimă se trezeşte în spiritul maimuţelor. Somnul maimuţelor exprimă indeterminaţia inconştientă, ca prim nivel al spiritului uman când el este o pură posibilitate pentru sine, există doar ca pură virtualitate haotică ce urmează să fie cosmizată şi realizată, determinată prin cunoaştere şi autocunoaştere.

Monolitul reprezintă prima determinaţie ce apare în haosul lumii primordiale. Perfecţiunea lui formală contrastează izbitor cu haosul formelor geologice ce populează împrejurimile. Are loc o rupere de nivel între alteritatea ultradeterminată a monolitului şi haosul realului. Experienţa prezenţei monolitului, însoţită de acea muzică stranie şi parcă dintr-o altă lume, reprezintă una din cele mai bune analogii cu o experienţă religioasă numinoasă – aşa cum este ea prezentată în opera lui Rudolf Otto – din toată istoria cinematografiei.

Citeste in continuare!